Religie, modernitate și postmodernitate

„Textele publicate au fost concepute şi elaborate în con-formitate cu normele şi criteriile de cercetare ştiinţifică. Dincolo de varietatea lor, ele se concentrează, în cea mai mare parte, pe patru teme fundamentale, care vizează, dintr-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, relaţia dintre re-ligie/ideologii şi cultură, filosofie, ştiinţă, dar şi modernitate/ postmodernitate.

Prima parte a lucrării, intitulată „Religie şi cultură", gru-pează o serie de articole consacrate legăturii intrinseci existen-te dintotdeauna între religie şi cultură, indiferent de spaţiul ge-ografic sau spiritual în care ne aflăm, ca şi necesităţii dialogului care trebuie să existe între cele două. în genere, religia a uma-nizat şi umanizează, aşa cum se ştie, dintotdeauna cultura. Mai mult decât atât, orice tradiţie culturală de pe orice meridian al lumii ar rămâne absentă dacă e lipsită de o cheie de lectură mai întâi spirituală şi religioasă. A amputa cultura de dimensiunea ei religioasă înseamnă a-l lipsi pe om de propria sa memorie, care nu este altceva decât izvor de imaginaţie creatoare, atât la nivelul său ca persoană, cât şi la nivelul comunităţii, populaţiei sau poporului din care face parte.

Articolele din următoarele două părţi sunt consacrate preponderent relaţiei fundamentale care există şi ar trebui să existe între religie, pe de o parte, şi filosofie şi ştiinţă, pe de altă parte. în plin secolul al XX-lea, Max Planck, părintele teoriei cuantelor, în lucrarea sa Religie şi ştiinţa naturii, sublinia că religia şi ştiinţa nu se exclud, ci se completează şi condiţionea-ză reciproc. în ultima vreme, ştiinţa despre viaţă a asimilat cu-noştinţe extrem de bogate. La rândul ei, antropologia creştină, de pildă, poate deveni o sursă inepuizabilă de informaţie pen-tru multe domenii ale ştiinţei, dar cu precădere pentru antro-pologia ştiinţifică, cosmologie, biologie sau, mai nou, socio- biologie, care studiază relaţiile umane privite din perspectiva comportamentelor sociale.

Analizele cuprinse în ultima parte a lucrării sunt cele mai numeroase şi, sperăm noi, de mare actualitate. Cele mai multe dintre ele vizează, în general, marile provocări la adresa omului .modern şi postmodern, a religiei/religiilor şi mai cu seamă la adresa creştinismului, începând cu perioada Modernităţii şi până astăzi.

Aşa cum se ştie, începând încă din perioada Renaşterii şi până în zilele noastre, s-a tot insistat de către foarte mulţi critici ai religiei pe ideea sfârşitului şi dispariţiei religiei/religiilor. Secularizarea profundă a societăţii moderne a fost, de fiecare dată, argumentul cel mai vehiculat în această privinţă. Şi totuşi, dincolo de mutaţiile profunde care s-au produs şi se produc în continuare inclusiv în comportamentul religios al omului, supo-ziţia atât de vehiculată de unii sau alţii nu se confirmă.

Dacă analizăm cu atenţie situaţia actuală a teologiei, fi-losofiei religiei şi experienţei religioase a omului de azi con-statăm că lucrurile stau cu totul altfel. în pofida unor predic- ţii sumbre privind viitorul religiei făcute de teologii „morţii lui Dumnezeu" şi de filosofii deconstructivişti, precum J. Derrida, se prefigurează, dimpotrivă, o nouă înţelegere „post-secula- ră" a lumii postmoderne, în care revirimentul religiei pare cu mult mai credibil decât colapsul, creştinismului. Din fericire, pe-simismul împărtăşit de teologul german Dietrich Bonhoeffer şi cel american Harvey Cox privind viitorul creştinismului n-a avut o deplină acoperire. Şi aceasta fie şi pentru simplul motiv că, cel puţin în ultimele decenii, asistăm nu la sfârşitul, ci la o reapariţie a religiei în mediul public. în acest sens, G. Kepel, în lucrarea sa intitulată foarte sugestiv Revanşa lui Dumnezeu. Creştini, evrei şi musulmani în recucerirea lumii (1991), subliniază o „revenire" a lui Dumnezeu şi a religiei în viaţa lumii.

De asemenea, în aceeaşi ultimă parte a lucrării, sunt gru-pate multe alte articole consacrate problemelor din spaţiul intra şi extraislamic, dat fiind faptul că islamul continuă să se înscrie, în opinia multor analişti, pe linia marilor „provocări" ale viitorului.

S-a constatat, din nefericire, că în multe cazuri teologii sau filosofii resping întrebările formulate de diferiţi oameni de ştiinţă în legătură cu sensul existenţei, cu Dumnezeu sau pro-blemele referitoare Ia credinţă. Lucrul acesta nu face altceva decât să confirme, în realitate, o ruptură mai veche între raţiu-ne şi credinţă, existentă încă de prin secolele XVII-XVIII, atunci când ştiinţele experimentale ale naturii, filosofia şi teologia au pornit-o, cine ştie pentru câtă vreme, fiecare pe drumul propriu.

Un prim exemplu în acest sens îl reprezintă criza noţiunii de adevăr în lumea de azi. Fiecare dintre cele trei domenii îşi revendică monopolul adevărului ultim. Şi acesta se corelează, între altele, cu o altă criză, şi anume o criză profundă a limba-jului. Aceasta înseamnă, aşa cum subliniază A. Delzart, că te-ologii, filosofii şi oamenii de ştiinţă comunică foarte greu sau deloc între ei, din cauza intraductibilităţi conceptelor dintr-un domeniu în altul. Atunci când unii sau alţii analizează concepte sau noţiuni precum „real", „simbol", „natură" sau „creaţie", de pildă, ei nu le conferă aceeaşi semnificaţie.” (Autorul)